Intr-o seara de aprilie m-a apucat supararea. Ma tot gandeam la ce facusem in ziua respectiva si eram nemultumita ca din nou intarziasem la o intalnire. Roxa stie cel mai bine cu ce ma confrunt. Recunosc ca am o problema, dar lucrez la ea. Oricum, acum e muuuult mai bine fata de anii trecuti. Nu prea imi reuseste sa ajung la timp. Nu stiu cum se face ca numa nu pot sa aproximez bine timpul si parca minutele se scurg in nestire, fara sa ma traga de maneca: “Hei, fato, intarzii!!!”. Ce oameni si minutele astea… De aia am ceas! De mana. El ma mai speria cand dadeam cu ochii de el, aratandu-mi cat e ora. Ceasul asta l-am primit de ziua mea de la Raluca, cumnata mea. Si mi-era tare drag. Pana in momentul in care i s-a rupt cureaua. Si l-am lasat balta. Uselessa decizie. Timpul a luat-o razna, pentru ca telefoanele care ar fi putut sa-mi indice ora erau de negasit in geanta mea imensa, plina cu de toate.

Deci imi trebuia alta curea la ceas. Nu eram dispusa sa dau bani pe una din magazin (oricum, foarte putin probabil sa fi gasit  una sa-mi placa). Da ce, eu nu pot sa-mi fac?! Si atunci mi-am adus aminte de Perrine. Fatuca asta m-a inspirat de cand eram mica. Erau niste desene in germana pe cand eram eu in clasele primare cu o fetita batuta de soarta, singura pe lume, care merge sa-si caute bunicul bogat si un trai mai bun. Pe mine mai mult m-au traumatizat si stiu ca am plans de numa. Fata asta era a trecut prin multe necazuri pana sa-si gaseasca bunicul: a plecat cu o caruta trasa de un magarus, mama-sa moare (taica-so cred ca moare mai repede) si nu mai are pe nimeni, decat un caine cu care sa vorbeasca, adica sa monologheze. In cele din urma, totul se termina cu bine, bunicul o accepta si o iubeste (nu mai stiu cum ajunge sa o indrageasca, dar stiu ca nu vedea si ea il convinge cumva sa se opereze si prima persoana pe care o vede dupa operatie este, ghiciti cine?! Exact! Perrine!!!) Nu asta am vrut sa va spun ca m-a inspirat. Nu ma inspira greutatile oamenilor, ci modul in care trec prin ele, atitudinea pe care o au. Era o fata tare, Perrine asta, si nu s-a dat batuta. In timp ce lucra in fabrica bunicului ei, locuia intr-o coliba impreuna cu cainele ei. Si pentru ca nu era evreica si nu traversa pustia inspre Tara Promisa, bineinteles ca i s-au rupt papucii. Dar ea ce a facut?! Nu si-a cumparat altii pentru ca nu avea bani, ci si-a facut o pereche de balerini!!! Si-a cumparat panglica si din ceva buruieni si-a impletit o talpa. Fascinant mi s-a parut. Si era foarte mandra de ei.

Asa mi-au aparut si mie flashuri cu trista Perrine si m-am pus la lucru. Dintr-o bucata de piele mi-am facut o curea handmade. Nu ma pot opri aici. Imi voi face si o pereche de sandale. Sfatul meu e sa le asteptati cu nerabdare. Vor fi tari!

Rama am adus-o de acasa de la Baia Mare. Era in pod si era toata… am vrut sa spun cacata de porumbei, dar nu pot sa spun asa ceva. Era foarte murdara. Am luat-o si am spalat-o (cu nasul si gura acoperite ca sa nu inhalez chestii toxice, pentru ca in House era sa moara Foreman de la gainat, si apoi m-am dezinfectat toata) si acum arata bine. Trebuie sa fac ceva compozitie. Pe viitor. Inca ceva restaurat.