Miercuri inainte de a pleca in vacanta m-am intalnit cu Roxana, colega Alexei, pentru a-i da jurnalul. A fost cadou pentru prietenul ei.

De fiecare data dupa ce dau un lucru facut de mine parca dau cate o parte din mine. Imi sunt asa dragi toate… si tot ce-mi doresc e sa fie iubite si folosite. Ma tot gandesc apoi si analizez reactia persoanei cand a vazut prima data produsul finit. M-ar durea inima sa stiu ca lucrurile facute de mine nu-s apreciate la adevarata lor valoare. Incerc pe cat posibil sa comunic cat mai bine cu persoanele respective, sa inteleg ce vor, ce asteptari au ca apoi sa pot sa le onorez cat mai bine pot. Ma intereseaza mai putin sa ma impun eu, sa-mi impun propriul stil. Am si eu un cuvant de spus in ceea ce priveste procesul de creatie, e clar, dar incerc sa urmaresc indicatiile persoanei, pe cat posibil. Nu-mi trebuie bucurie mai mare decat sa vad satisfactie in ochii lor. Nu stiu cum voi face pe viitor, cum imi voi ajusta stilul de lucru. Probabil ca-mi voi standardiza cateva produse, dar deocamdata interactiunea cu oamenii imi aduce cele mai multe satisfactii. Experimentez. Sigur peste catva timp, cand ma voi uita inapoi, voi zambi ingaduitor fata de idelile de acum 🙂 Vom vedea.

Ceea ce vreau sa va spun cu toate astea e ca a insemnat foooarte mult cand Alexa mi-a trimis un email in care mi-a spus ca prietenul Roxanei a fost foarte incantat de jurnal. Multumesc, Alexa, draga… nici nu stii ce chestie mare ai facut.