Mi-am petrecut marea majoritate a ultimelor doua saptamani pe holurile Clinicii de pe Motilor. Doamna doctor mi-a prescris fizioterapie pentru coloana. Nici nu am stiut la ce sa ma astept si cred ca a fost foarte bine ca nu am stiut pentru ca poate nu m-as fi dus.
Dupa primele doua zile am venit terminata psihic de acolo si incarcata. Am stat si cate 5 ore pentru niste proceduri care in total nu durau mai mult de 45 de minute. Lipsa de fonduri, personal putin, pacienti peste puterea de lucru a cadrelor medicale. Ca sa treaca orele acelea, discutai, ce sa si faci. Am auzit parerea unora si a altora. Dar asa deprimata si incarcata veneam de acolo ca nu m-as mai fi dus inapoi.
In a treia zi m-am hotarat si am ales sa-mi schimb atitudinea (pentru ca tot vorbeam despre asta la grupul de casa). Am incercat sa pun in practica ceva ce sincer nu credeam ca va da roade. M-am intrebat ce as putea sa fac pentru doamnele asistente de acolo. Am cumparat 2 covrigi cu susan si i-am dus primei asistente la care urma sa fac prima procedura si i-am spus ca apreciez rabdarea si munca pe care o depune in fiecare zi pentru noi, pecientii. S-a uitat la mine cu ochii mari si a fost foarte surprinsa. Un zambet larg s-a afisat pe fata dansei si buna dispozitie a umplut salonul. S-a meritat chiar si numai pentru acele cateva minute. Ceva s-a schimbat in atmosfera spitalului, bucuria si voia buna au luat locul amaraciunii apasatoare care domneste pe coridoarele acelui spital. Am continuat si in zilele care au urmat sa fac acelasi lucru pentru fiecare asistenta cu care lucram.
Nu va pot explica ce mult a contat gestul asta. Nu ma refer la covrigi. Au fost de 2 lei. La propriu. Dar cuvintele au fost acelea care au schimbat lucrurile. Cuvintele si atitudinea. Apoi ori de cate ori aveam ocazia ascultam si pe unul si pe altul dintre pacienti. Am auzit cele mai tulburatoare povesti de viata. Am incercat sa ascult si sa incurajez. Oamenii au nevoie sa-si deschida inima sa dea in primul rand si apoi sa primeasca. Cred cu tarie ca lucrurile se pot schimba daca atitudinea noastra e schimbata, daca mentalitatea noastra nu va mai fi una de saracie, de neajuns, de boala. Cred si stiu ca speranta noastra e doar in Dumnezeu.
Felicitarile acestea le-am facut pentru trei dintre asistentele cu care am lucrat. Una a fost in concediu. Le-am dariut azi, in ultima zi, urandu-le sarbatori fericite si multumindu-le pentru dedicarea lor. Sper sa nu mai trebuiasca sa ma mai intorc acolo, dar sper sa le mai revad cu alte ocazii. Mi-a facut bine fizioterapia 🙂